Italia: alegeri prezidenţiale fără rezultat

De Peter Schwarz
22 aprilie 2013

Vineri seara, după două zile de alegeri şi patru scrutine nereuşite, Italia nu avea încă un succesor pentru preşedintele Giorgio Napolitano, al cărui mandat expiră pe 15 mai.

Preşedintele are un rol esenţial în depăşirea crizei politice actuale. Numai el poate numi șeful guvernului sau să stabilească noi alegeri.

De la alegerile generale, care au avut loc cu opt săptămâni în urmă, Napolitano nu a reuşit să găsească un prim-ministru cu o majoritate capabilă să formeze un guvern. Prin urmare, el nu mai este capabil să dizolve Parlamentulul înainte de încheierea mandatului său. În cazul în care în viitorul apropiat nu va putea fi găsit un succesor, Italia este ameninţată de o paralizie politică.

În cea de-a patra rundă de vot, în care este suficientă o majoritate simplă de 1.007 de alegători, Romano Prodi, fostul şef al guvernului şi Preşedintele Comisiei Europene nu a reușit să obţină voturi suficiente. Prodi a obţinut numai 395 din cele 521 de voturi necesare. El a fost nominalizat de coaliţia de centru-stânga compusă din Partidul Democrat (PD) şi Sinistra Ecologia Liberta(SEL).

Coaliţia de centru-stânga are 498 de reprezentanţi în organul electoral, care cuprinde ambele camere ale Parlamentului şi deputaţii regionali. Dintre aceştia, mai mult de 100 l-au abandonat pe liderul lor, şeful Partidului Democrat Pier Luigi Bersani, şi au votat pentru alţi candidaţi.

Se pare că Prodi nu a primit niciun vot din partea Alianţei Scelta Civica a fostului premier Mario Monti sau din partea Mişcării Cinci Stele a comediantului Beppe Grillo. Cu toate acestea, ambii sunt apropiaţi ai lui Prodi. Monti a fost comisar al UE pe vremea când Prodi era comisar european. Într-un sondaj on-line, Mişcarea Cinci Stele l-a ales pe Prodi ca fiind unul din cei zece candidaţi favorizaţi pentru funcţia de preşedinte.

Prodi, mai mult ca oricare alt politician italian, este în favoarea cursului de austeritate fiscală şi pentru privarea socială, cale care a fost urmată de către guvernul Monti. Cel de-al doilea guvern a lui Prodi a fost forţat să demisioneze prematur în 2008 datorită măsurilor sale de austeritate, a sprijinului pentru războiul din Afganistan şi construirea unei baze militare americane, care au întâlnit rezistenţă masivă.

Numai coaliţia de centru-dreapta a lui Silvio Berlusconi îl consideră pe Prodi un inamic de moarte. Prodi a câștigat de două ori alegerile împotriva lui Berlusconi şi i-a provocat dificultăţi politice miliardarului mass-media. Din acest motiv, deputaţii din lagărul lui Berlusconi au absentat în mod demonstrativ de la cel de-al patrulea scrutin, în timp ce grupuri fasciste au demonstrat împotriva lui Prodi în faţa Parlamentului.

În cadrul elitei de guvernământ, alegerea preşedintelui, asemeni alegerilor generale precedente, este marcată de divizii profunde şi lupte amare pentru putere. Însă ferocitatea conflictului se află în proporţie inversă faţă de diferenţele politice reale. Toţi sunt de acord, inclusiv Mişcarea Cinci Stele a lui Beppe Grillo, cu întrebarea de bază legată de continuarea măsurilor de austeritate în detrimentul clasei muncitoare. Luptele pentru putere gravitează în jurul influenţei şi beneficiilor şi reflectă indirect tensiunile sociale ascuţite din cadrul societăţii italiene.

Diversele tabere politice nu luptă numai una împotriva alteia, ci se şi dezmembrează una pe alta. Cel mai divizat este Partidul Democrat, care a fost creat în 2007 prin fuziunea Stângii Democratice, o organizaţie succesoare a Partidului Comunist, și creștin- democratii din Margherita.

În prima rundă, încercarea lui Bersani de a găsi cu Berlusconi un candidat comun la preşedinţie a eşuat datorită rezistenţei venită din partea deputaţilor din ambele tabere. În ultimul minut, şi aparent fără a se consulta cu propriul său partid, Bersani a fost de acord cu Berlusconi să-l sprijine pe politicianul de 80 de ani, Marini de Franco.

Deşi Marini este un membru al Partidului Democrat a lui Bersani, el vine iniţial din tabăra creştin -democrată. Începând cu anii 1950, el a fost membru al partidului de guvernământ Creștin Democrat (DC); între 1985-1991 a condus Confederaţia Italiană a Sindicatelor (CISL) care era legată de DC , iar în 1997 a devenit liderul Partidului Popular Italian(PPI), un succesor al DC, care în cadrul Margherita, s-a alăturat în 2007 democraţilor.

Marini a depus deja în 1999 eforturi pentru a ajunge la preşedinşie, însa la acel moment a trebuit să amâne această ambiţie în favoarea fostului bancher central Carlo Azeglio Ciampi. Între 2006 - 2008, el a fost preşedintele Senatului Italian.

Acordul în favoarea lui Marini a fost considerat ca un semnal pentru cooperarea celor de centru-dreapta a lui Berlusconi cu alianţele de centru-stânga ale lui Bersani. Potrivit unor rapoarte media neconfirmate, Berlusconi ar fi fost de acord să susţină un guvern de centru-stânga la schimb pentru sprijinul acordat pentru alegerea unui candidat la preşedinţie care să îi convină lui.

În prima rundă, Poporul Libertăţii (PDL) a lui Berlusconi şi aliaţii săi din Liga Nordului au votat în unanimitate pentru Marini. Cu toate acestea, ei nu au obţinut cele două treimi din cele 672 de voturi necesare. Se estimează că 200 din cei 436 de democraţi s-au împotrivit lui Bersani şi au votat împotriva lui Marini.

Mulţi au făcut acest lucru pentru că consideră o alianţă cu Berlusconi, care este împovărat de procese şi scandaluri, sinucidere politică. Primarul de 38 de ani din Florenţa, Matteo Renzi, care anterior a pledat pentru o cooperare politică cu Berlusconi, a fost desemnat drept purtător de cuvânt a adversarilor lui Marini.

Înainte de scrutin, Renzi l-a numit pe Marini "omul secolului trecut", care nu se bucură de nicio reputaţie internaţională. El l-a acuzat pe Bersani că nu îl interesează bunăstarea Italiei şi că este procupat numai de propria cariera. Desigur, şi Renzi este condus tot numai de preocupările propriei sale cariere.

Din punct de vedere politic, Renzi are puţin de obiectat împotriva lui Marini, căci şi el vine din partea creştin- democraţilor PPI. Cu toate acestea, Renzi vede acum o oportunitate de a-l înlocui pe Bersani ca şi candidatul lider al Partidului Democrat, în cazul în care vor avea loc noi alegeri.

În cadrul ultimelor alegeri, el a încercat să devină liderul democraţilor, dar a fost învins de Bersani. Acum refuză să coopereze cu Berlusconi, deoarece o alianţă între Bersani şi Berlusconi ar amâna noile alegeri.

Şi aliatul lui Bersani, Nichi Vendola din partea SEL, este împotriva lui Marini. El a declarat că alegerea acestuia ar însemna sfârşitul alianţei cu democraţii. Deputaţii SEL au votat în cele din urmă pentru Stefano Radota, candidatul Mişcării Cinci Stele a lui Beppe Grillo.

Radota, un profesorul de drept în vârsta de 79 de ani, este doar cu câteva luni mai tânăr decât Marini, şi, asemeni lui Marini, are o lungă istorie politică. Între 1979-1994 el a stat în parlament ca şi candidat independent din partea Partidului Comunist şi a organizaţiilor sale succesoare. Ulterior a condus oficiul de protecţie a datelor din Italia. Radota a obţinut 240 de voturi în primul tur de scrutin, în mod semnificativ mai multe voturi decât cele 162 cerute de Mişcarea Cinci Stele.

Beppe Grillo încearcă acum să atragă mai mulţi deputaţi din partea Partidului Democrat pentru a-l sprijini pe Radota. Observatorii interpretează aceasta ca pe o încercare de a construi un pod către democraţii, cu care Grillo a refuzat până în prezent să coopereze.

Sâmbată vor avea loc noi alegeri, însă rezultatul rămâne incert. După înfrângerea suferită în prima rundă, Marini este considerat ca fiind pierdut şi nu este clar dacă candidatura lui Prodi poate fi menţinută. Prodi însuşi, care lucrează pentru ONU în zona de război din Mali, nu şi-a exprimat până în prezent intenţiile.

Un lucru este sigur: interesele clasei muncitoare italiene nu îşi găsesc nicio expresie în loviturile şi lupta care are loc spatele scenei alegerilor prezidenţiale. Luptele curente pentru noi combinaţii politice şi blocuri de putere au loc în întregime în interiorul elitei conducătoare.